joi, 24 mai 2018



Să pleci. Să-ți pui toate visele într-un cufăr și să pleci cu el la drum. Asta simți, uneori, că e calea de urmat.
Să arunci tot acolo speranțele unui mâine mai blând și să pornești pe un drum nebatatorit, fără o țintă anume și fără nici o așteptare. Dacă ai putea ți-ai goli sufletul de tot, de orice urmă de sentiment urât care l-a întinat și care l-a făcut să plângă, ca să-l poți umple mai apoi cu lumină, cu căldură, cu pace.
Câte îndură săracul nostru suflet! Până într-o zi, când, simți într-un mod dureros că ai pleca în lumea largă, fără să dai cuiva vreo explicație. Atunci sufletul nu mai poate îndura nici măcar o mizerie, din partea nimănui. E obosit, mâhnit, rănit.
Mă încearcă iarăși un sentiment pe care l-am simțit de puține ori până acum. Acela de a pleca undeva, oriunde, fără a privi cu regret înapoi. Și de fiecare dată când am făcut asta m-am simțit eliberată. Deși uneori mi-a fost greu să pornesc pe un drum necunoscut, m-am simțit împăcată sufletește și într-o oarecare măsură liberă.
Mi-e sufletul prea greu. Atât de greu încât aș pleca iarăși spre… nicăieri. 

(Iustina Ţalea Dinulescu)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu